Încep acest articol cu un exemplu. Iar cel mai bun exemplu practic pe care îl pot găsi este cel personal. Având doi copii, de vârste relativ apropiate, am putut observa și înțelege clar legăturile dintre cele două concepte și diferența de vârstă.
La început am fost noi doi, părinții. Noi am creat un sistem sau metodă de parenting cu care noi ne identificăm, o rutină proprie, un set de reguli. Acestea au fost fie preluate de dinainte (Părinți) – ce părea util, fie au fost create prin încercări, erori și diferite experiențe.
Primul copil le-a interiorizat cu ajutorul nostru, a părinților. Al doilea copil, în schimb, s-a trezit într-un ”mediu pregătit” deja – dacă îl pot numi așa. Se spune că al doilea copil învață mai repede. Și pot spune cu mâna pe inimă că afirmația este adevărată.
Având pe cineva cu o poziție similară în familie (părinții au alte roluri), cea mică învață enorm de la primul, direct și indirect. De multe ori cel mare o corectează, îi povestește sau îi arată ce să facă (lucruri ce țin de rutina zilnică, regulile casei sau chiar jocuri noi), alteori cea mică observă atentă ce face el și încearcă să îl imite.
Această metodă eu o văd ca cea mai bună și eficientă modalitate de a învăța: atât de la părinți dar cel mai mult de la primul copil, cel deja integrat în comunitate, cunoscându-i regulile și obiceiurile și acționând în conformitate cu acestea. De multe ori, cea mică îl ”ascultă” mai mult pe cel mare decât ne ascultă pe noi.
Bineînțeles că apar conflicte sau manifestarea propriei personalități, dar astfel copilul cel mare exersează răbdarea, toleranța, responsabilitatea și află cum e să fie lider. Își mai consolidează și propriile cunoștințe, tot explicându-i diverse surorii sale și, în plus, de multe ori descoperă prin experiențe reale de ce sunt utile anumite reguli… sau ”ce se întămplă dacă”.
Această modalitate de integrare a unui nou venit este similară și în comunitățile sau grupele mixte de vârstă din pedagogia Montessori. Copiii învață unii de la alții, interacționează și formează o comunitate similară celor în care vor funcționa ca adulți, cu vârste diferite, caractere și tipologii variate (în societate nu suntem împărțiți după anul nașterii, ci interacționăm constant cu oameni mai tineri sau mai în vârstă). În fapt, clasele Montessori sunt o comunitate la o scară mai mică.
De asemenea succesul în învățare este determinat de munca în echipă, aceasta însemnând atât cooperare, cât și competiție, fiind practic o îmbinare armonioasă a celor două concepte. Munca în echipă este cea care stimulează învățarea prin cooperare, producând totodată competiția între persoanele aflate la același nivel de dezvoltare. Cu toate că într-o echipă este favorizată interacțiunea și comunicarea tuturor membrilor, se pune bază și pe aportul individual al fiecăruia, fiecare membru dorind să-și ducă la bun sfârșit sarcina care i-a fost dată.
Gândește-te o clipă, ce îți dorești cu adevărat pentru copilul tău? Probabil stimă de sine sănătoasă; sau poate să aibă succes, să exceleze pe măsura capacității sale; îți dorești să aibă relații în care să fie ocrotit și iubit. Te înțeleg perfect. Doar că am o veste: competiția văzută ca mândrie, ca modalitate de a te afirma în mod individual, de a te face remarcat din rândul celorlalți, nu doar că nu ajută, ba mai mult subminează.
Ca o concluzie, eu cred că învățarea eficientă și productivă este dată de munca în echipă, de colaborare, de interacțiune, de ajutor reciproc, de comunicare – mai exact de grupe mixte.
Grupa ca întreg coerent și bine organizat reprezintă rezultatul unei îmbinări între cooperare și metodele competitive, între munca în echipă și cea individuală.
„Dascălii cu adevărat înzestraţi sunt cei care îşi aduc clasa la stadiul în care să poată spune << Fie că sunt de faţă ori nu, clasa îşi continuă activitatea. Grupul şi-a câştigat independenţa>>”
Maria Montessori
