Doresc să vă vorbesc astăzi de o nouă conștientizare pe care am avut-o și care m-a făcut să mă gândesc un pic la viața mea.
Vi se întâmplă să ajungeți seara acasă și singurul lucru pe care vi-l doriți este să fiți doar voi cu voi – să fie liniște? Vă simțiți fără energie, poftă de viață și totul nu are sens?
Aseară, după ce am adormit copiii, în sfârșit mult dorita liniște s-a instalat în cameră, în casă și…în mine. Așa cum fac de obicei seara, dacă am energia necesară, îmi evaluez ziua ce a trecut și văd ce Rezultat am obținut.
In general, acesta a fost de două feluri: fie am reușit să îmi îndeplinesc toate/ marea majoritate a lucrurilor pe care mi le-am propus și atunci simt o bucurie, o satisfacție în suflet ce se manifestă printr-un zâmbet larg din colț în colț, un zâmbet ce luminează întreaga cameră.
Cea de a doua posibilitate este că nu am reușit să îndeplinesc mai nimic din ce mi-am propus pentru că am ”alergat” să îndeplinesc sarcini multe și mărute. Sarcini consumatoare de multă energie dar satisfacție minimă spre deloc. Atunci simt cum colțurile gurii se lasă în jos și trisețea se instalează în corp și tot ce îmi doresc este să treacă ziua.
Aseară am trecut printr-un moment de genul acesta. Am realizat că sunt ca acel șoricel de laborator care aleargă pe rotița lui și sunt atât de bucuroasă că în curând voi ajunge la Destinație. Nu vede încă acea destinație, dar face tot posibilul să ajungă; și aleargă, aleargă, aleargă… Pentru el e important Rezultatul și de a da cu bifa într-o agendă sarcinile de îndeplinit și nu procesul în sine.
Vei zice, bine, bine, dar în articolul precendent nu ai promis și ți-ai promis că te vei bucura de călătorie, de proces…acum de ce faci altfel. Și ai dreptate, am promis acest lucru, doar că o decizie asumată nu este integrată în fiecare celulă din corpul tău, inclusiv în creier atât de repede pe cât este luată. Este nevoie de timp, asumare și perseverență. Ai răbdare!
Așa că am decis să închid ochii și să pătrund în interiorul meu. Să văd ce găsesc acolo ce mă poate ajuta să depășesc această stare.
Și știți ce mi-a apărut mare, clar în fața ochilor: copiii mei Jucându-se cu o minge mică, albă cu buline roșii. Dar nu oricum, râzând cu o poftă de viață și emanând o bucurie în jurul lor încât m-au molipsit și în acel moment a apărut un zâmbet și pe fața mea.
Mi-aș fi dorit să mă alătur și eu lor, dar cu toate acestea nu am facut-o. Oare de ce? Oare de ce am preferat să stau pe margine și să privesc, fără a lua parte?
Pentru că eu eram supărată că nu mi-am îndeplinit sarcinile de peste zi, pentru că eu acum am responsabilități, griji, probleme de îndeplinit și nu mai am timp de joacă, pentru că…Nu îmi mai permit să fiu acel copil care vede viața ca o joacă și orice face, face cu bucurie și satisfacție. Chiar dacă e nevoie să se ridice de 10 ori de jos pentru a putea fac un pas, el o face cu zâmbetul pe buze.
Da, este normal să mai cazi, este normal să greșești, dar nu te mai judeca. Oricare dorință ai avea, oricare lucru ai de îndeplinit și nu ți-a reușit, nu te judeca și mergi mai departe. Ieși din acest cerc vicios în care te afli. Și dacă îți dai voie și ești conștient de ce este în jurul tău vei putea observa ca există o soluție atât de simplă – copiii.
Bucură-te de bucuria lor. Lasă această bucurie să fie prezentă în viața ta mereu.
Să te pătrundă!
Știu că societatea, cutumele, dogmele și regulile mă forțează să acționez altfel. Dar mai știu că Decizia este la mine cum doresc să acționez. Privește pentru un moment ochii copilului tău și vei vedea despre ce vorbesc.
Trăieste-ți viața și nu trece prin viață!
Cei apropiați mie îmi spun că e nevoie să ne pregătim copiii pentru jungla care există acum la noi în țară. Știi ce părere am eu: că e nevoie să fiu acolo pentru copilul tău atunci când are nevoie și îmi cere ajutorul. În rest trebuie să am Încredere în el și în proces. Natura l-a înzestrat cu acest dar al adaptării. E de datoria mea ca adult să îl ghidez cum să o facă.
Mi s-a întâmplat într-una din zile să plâng efectiv fiind îngrijorată că nu am ce da de mâncare copilului sau că nu am cum să-i cumpăr alte haine cu care să se poată îmbrăca (îi rămăseseră mici) și nu știam ce să fac. În acel moment, băiatul meu, mi-a luat capul în mâinile lui mici, mi l-a ridicat ca să-l pot privi în ochi și mi-a spus cu toată sinceritatea pe care un om o poate avea:
”Mami TE IUBESC. Mi-a fost dor de tine!”
Nu lua viața prea în serios pentru că atunci devine și mai grea. Învață să te bucuri de ea. Există o vorbă din popor: îmbină utilul cu plăcutul!
Dacă ți-a plăcut articolul meu și vrei să afli și alte idei despre cum să devii un Părinte Conștient, te invit să te abonezi la articolele de pe blog cu ajutorul notificărilor.
